RESURSELE ŞI FACTORII NATURALI

Aşezare pitorească pe Valea Ialomiţei, situată în extremitatea nordică a judeţului Dâmboviţa, comuna Moroeni se întinde pe o suprafaţă de peste 28,7 kmp: este cea mai mare comună dâmboviţeană, ca întindere, aici fiind inclusă şi suprafaţa Parcului Natural Bucegi aferentă judeţului. Localitatea, străbătută de râul Ialomiţa şi pâraiele Ialomicioara şi Ruşeţu, se învecinează la nord cu judeţul Braşov, la est cu judeţul Prahova şi la vest cu judeţul Argeş.

Relieful său este predominant muntos, alcătuit din masivele Bucegi şi Leaota, accesul rutier realizându-se prin drumul naţional DN 71 Târgovişte – Sinaia. Zona prezintă forme de relief formate în proporţie de 53% din munte şi 47% dealuri.

 În ce priveşte Valea superioară a Ialomiţei, ca entitate, aceasta reprezintă treimea vestică a Bucegilor, fiind udată de râul omonim. Valea superioară a Ialomiţei are aspectul unei depresiuni, marcată de: Vf. Omu (2.505m) la nord; de confluenţa Ialomiţa-Brătei, la sud; de şirul culmilor Colţii Obârşiei (2.840m), Babele (2.292m), Cocora (2.182m), Lăptici (1.931m), Blana (1.877m), Nucet (1.861m), Oboarele (1.707m), Dichiu (1.713m) la est; de şirul de culmi reprezentate de Doamnele (2.235m), Guţanu (2.246m), Bătrâna (2.177m), Strungile Mari/Grohotişul (2.164m), Tătarul (1.998m), Deleanu (1.895m), Lucăcilă (1.780m), Zănoaga (1.788m) şi Lespezi (1.685m) în vest.

Clima şi factorii naturali de cură

Pentru turism, clima reprezintă un factor cu valoare deosebită, caracteristicile sale fiind hotărâtoare pentru turişti. Ea contribuie, practic, la definirea formelor de turism, la dimensionarea ofertelor şi la amplasarea structurilor funcţionale. Valea superioară a Ialomiţei are un climat specific de munte cu nuanţe de tip alpin, la peste 1.800 m şi de tip subalpin, cu caracter de adăpost, în lungul văii şi în bazinele depresionare. Literatura tehnică de specialitate conduce la următoarele observaţii majore:

• bioclimatul în bazinul Ialomiţei superioare este stimulativ-excitant pe plaiurile montane şi tonic de curăţare pe văi şi pe bazinete, fiind caracterizat prin presiune mică, puritate ridicată a aerului care este lipsit de praf şi alergeni şi în acelaşi timp bogat în radiaţii ultraviolete şi cu ionizare ridicată. În aceste condiţii, aeroterapia este indicată tuturor categoriilor de turişti, bioclimatul ialomiţean putând contribui la menţinerea şi fortificarea stării de sănătate, la prevenirea şi corectarea unor îmbolnăviri şi disfuncţii, precum şi la reconfortare după surmenaj şi stres;
• clima Ialomiţei superioare, prin elementele constituente asigură condiţii pentru concretizarea activităţilor recreative în aer liber ce stau la baza practicării de facto a tuturor formelor de turism aferente zonelor montane;
• toate ariile depresionare au un climat favorabil dezvoltării unor activităţi turistice de sine stătătoare, pe tot parcursul anului – ariile cele mai favorizate fiind Peştera şi Padina.

Temperatura medie anuală este de 3,2 grade Celsius la Peştera şi 4,2 grade Celsius la Scropoasa. Iarna, temperatura medie este negativă, în ianuarie fiind de cca -6,5 grade Celsius (mai coborâtă decât faţă de Predeal şi Sinaia), iar vara, în iulie, temperatura medie este de cca 13 grade Celsius (cu cca 1,5-3 grade mai puţin decât pe Valea Prahovei). Procesul de încălzire în Valea Ialomiţei superioare începe în martie şi devine accentuat în aprilie şi mai, iar cel de răcire începe în septembrie-octombrie, dar descreşterile sunt mai mici şi mai lente decât în Valea Prahovei, ca urmare a configuraţiei reliefului. Precipitaţiile medii anuale sunt de sub 1.000 mm la Peştera şi Padina şi peste 1.100 mm la Scropoasa. Lunile cele mai ploioase sunt mai şi iunie, uneori şi iulie, iar cele mai secetoase sunt lunile de toamnă şi intevalul ianuarie–martie. Primul strat de zăpadă se instalează în ultima parte a lunii octombrie, dispariţia înregistrându-se la peste 1.800 m altitudine în aprilie-mai. Durata stratului de zăpadă este de 120-150 zile pe an, de la Peştera-Padina până la Scropoasa, zăpada atingând grosimi apreciabile (40 cm la altitudini de 1.400-1.800 m şi peste 70 cm la altitudini mai mari de 1.800 m), menţinându-se pe culmile înconjurătoare până în lunile aprilie (pe stânga), mai (pe dreapta).

Factorii de poluare a mediului

          În ce priveşte calitatea aerului, principalele surse de poluare în comuna Moroeni sunt reprezentate de traficul rutier şi procesele de combustie din perioada anotimpului rece pentru încălzirea populaţiei.

O sursă de poluare a apelor de suprafaţă o constituie depozitarea pe malul acestora a deşeurilor menajere (în special de către turişti, în zonele cu atractivitate turistică, dar şi de către persoanele care, din diferite motive, nu au încheiat contracte de prestări servicii cu firma de salubritate care, în prezent – vorbim de perioada 2009, operează pe teritoriul comunei).

Prin Administrarea Fondurilor de Mediu, începând cu anul 2005 s-au finanţat proiecte pentru construirea, sau modernizarea de facilităţi de reciclare, incinerare sau depozitare. În acest sens în Judeţul Dâmboviţa este finanţat, prin programul ISPA, proiectul Reabilitarea colectării, transportului, tratării şi depozitării deşeurilor solide în judeţul Dâmboviţa, care, începând cu anul 2009, începe să funcţioneze prin amenajarea celor 2 noi depozite de la Aninoasa şi Titu, cu o capacitate de 100.000 to/an.

În acest sens, agenţii economicii şi administraţiile locale vor trebui să alinieze modalităţile de lucru la normele cerute de Uniunea Europeană.

Fiecare localitate componentă a judeţului, deci şi comuna Moroeni, va primi în dotare un tractor cu remorcă şi va beneficia de serviciile unui auto-compactor pentru strângerea gunoaielor şi a unei maşini cisternă cu sistem de măturare ce vor face parte din serviciul de salubritate care se va înfiinţa în subordinea Primăriei Fieni.

Prin proiectul Reabilitarea colectării, transportului, tratării şi depozitării deşeurilor solide în judeţul Dâmboviţa se vor atinge următoarele obiective:

• se va dezvolta infrastructura specifică domeniului într-un sistem integrat de management a deşeurilor menajere în vederea protecţiei şi îmbunătăţirii  calităţii factorilor de mediu;
• se va proteja sănătatea populaţiei şi va spori frumuseţea peisajului din judeţ,  care va duce la creşterea gradului de confort al cetăţenilor.

La solicitarea executivului, Consiliul local Moroeni a aprobat, prin hotărâre, ca gestionarea acestei activităţi să fie realizată de SC.Eurogas S.A Fieni, fiind încheiate contracte individuale de colectare a deşeurilor cu cetăţenii, instituţii publice precum şi cu agenţi economici.

Flora şi Fauna. Condiţiile geomorfologice, hidrografice şi climatice au determinat dezvoltarea unei faune şi flore deosebit de bogate şi variate. Culmile cele mai înalte ale Bucegilor, care formează etajul alpin, au o  vegetaţie formată din pajişti alpine, muşchi, ienuperi şi licheni. Etajul doi, subalpin, cuprinde vegetaţie din familia răşinoaselor – molid, larice şi între acestea, pajişti. Vegetaţia se îmbogăţeşte mai jos cu brădet, făget, pădure de mesteacan şi ulm, dar preponderent este fagul, amestecat cu brad.

         Între păduri, sunt multe păşuni care au favorizat creşterea animalelor. În pădurile carpatine ale etajului montan trăiesc: cerbul, căprioara, ursul, râsul, jderul de scorburi, mistreţul şi cocoşul de munte. În apele râului Ialomiţa şi afluenţilor săi cresc păstrăvii de munte.

Reţeaua hidrografică bogată a comunei este compusă din râul Ialomiţa, ce se formează din apele a două circuri glaciare situate între Culmea Doamnelor şi Colţii Obârşiei din Masivul Bucegi. Avându-şi izvoarele sub Mecetul Turcesc (în aval de Vf. Omul), râul Ialomiţa colectează atât pâraiele din Munţii Bucegi (râul Doamnei, Şugările, Horoaba, Coteanu, Tătaru, Blana, Oboarele, Valea lui Mircea, Vordalezul, Orzea) cât şi din SE Munţilor Leaota (Brătei, Rătei, Raciu).

De asemenea, pe raza administrativ-teritorială a comunei Moroeni mai sunt trei lacuri de acumulare: Bolboci, Scropoasa şi Dobreşti, care alimentează uzinele electrice Scropoasa, Dobreşti şi Gâlma.

VII.1. Resursele turistice: Parcul Natural Bucegi

Necesitatea conservării ecosistemelor cu valoare deosebită a florei şi faunei au  determinat înfiinţarea, în anul 2000, a Parcului Natural Bucegi. Acesta are o suprafaţă de 32.663 ha, din care 11.940 ha în judeţul Dâmboviţa, restul aflându-se pe teritoriul judeţelor: Argeş, Braşov şi Prahova.

         Pe această întinsă zonă montană, aferentă comunei Moroeni, sunt delimitate 10 rezervaţii naturale, din cele 14 ale Parcului Natural Bucegi, cu celebrele atracţii turistice create de fenomenele naturale: Sfinxul, Babele, Peştera Ialomicioara şi Peştera Rătei, Canionul Horoabei, Cheile Urşilor, Cheile Tătarului, Cheile Zănoagei şi Cheile Orzei, Plaiul Hoţilor. Rezervaţiile naturale au un rol deosebit în protecţia şi conservarea unor habitate, specii de plante şi animale salbatice, elemente şi formaţiuni geologice, speologice, paleontologice sau de altă natură, cu valoare ecologică, ştiinţifică sau culturală deosebită. Ele au fost delimitate, prin lege[1], astfel: Peştera-Cocora (inclusiv Cheile Urşilor) care se întinde pe o suprafaţă de 307 ha, Cheile Tătarului – 144,3 ha, Valea Horoabei – 5,7 ha, Orzea-Zănoaga – care este şi cea mai întinsă ca suprafaţă, respectiv 841,2 ha, Zănoaga-Lucacila – 259,4 ha, Plaiul Domnesc – 0,5 ha, Peştera Răteiului – 1,5 ha, Turbăria Lăptici – 14,9 ha, Poiana Crucii – 0,5 ha şi Plaiul Hoţilor –0,5 ha.  Cele mai importante valori naturale protejate sunt redate în cele ce urmează.

Rezervaţia naturală mixtă Orzea – Zănoaga cuprinde sistemul carstic: Cheile Zănoagei Mari, Cheile Orzei, Clăile din Lespezi (monumente al naturii), frumoase păduri de molid (Picea abies), pâlcuri de larice (Larix decidua) şi câteva exemplare de zambru (Pinus cembra) pe malul drept al Ialomiţei şi deasupra Cheilor Zănoagei Mari. O vegetaţie termofilă compusă din elemente floristice rare sud-europene, sud-mediteraneene sau balcanice se întâlneşte în Cheile Zănoagei Mari: secara de munte (Secale montanum) – element mediteranean-balcanic, iris dacica (Stânjenelul de munte) – edemism pentru Carpaţii Sudici, Scoruşul (Sorbus cretica) – element sud european sporadic în Carpaţi, spinul (Carduus candicans) – element balcanic rar, în ţara noastră,  umbelifera (Athamantha hungarica), timoftica (Phleum montanum) – sporadică la noi, în Bucegi fiind întalnită şi în Jepii Mici, cosaci (Astragalus depressus) – ce se mai găseşte pe muntele Domogled, caprifoiul (Lonicera caerulea) şi Streptopus amplexifolius, specii sporadice în România, Hepatica transsilvanica, etc.

Zănoaga-Lucăcilă este de asemenea o rezervaţie naturală mixtă (rezervaţie ştiinţifică, în conformitate cu unele documente, inclusiv amenajament silvic/1989)

Rezervaţia cuprinde Cheile Zănoagei Mici, Cheile Zănoagei Mari  (monumente al naturii), frumoasele păduri de molid (Picea abies), pâlcuri de larice (Larix decidua) şi câteva exemplare de zambru (Pinus cembra) pe malul drept al Ialomiţei. O vegetaţie termofilă, compusă din elemente floristice rare sud-europene, sud-mediteraneene sau balcanice, se întâlneşte la poalele pereţilor sudici de calcare  titonice ale muntelui Zănoaga, numit şi Podul cu florile şi în Cheile Zănoagei Mari: secara de munte (Secale montanum) – element mediteranean- balcanic, Iris dacica (Stanjenelul de munte) – edemism pentru Carpaţii Sudici, Scoruşul (Sorbus cretica) – element sud-european sporadic în Carpaţi, spinul (Carduus candicans) – element balcanic, rar în ţara noastră,  umbeliferă (Athamantha hungarica), timoftica (Phleum montanum) – sporadică la noi, în Bucegi fiind întâlnită şi în Jepii Mici, cosaci (Astragalus depressus) – ce se mai găseşte pe muntele Domogled, caprifoiul (Lonicera caerulea) şi Streptopus amplexifolius, specii sporadice în România.

Cheile Tătarului este o altă rezervaţie naturală mixtă.

Pe lângă vegetaţia termofilă, cu elemente floristice rare, pe care le ocroteşte şi frumuseţea peisajului, Cheile Tătarului reprezintă şi o interesantă rezervaţie geologică şi paleontologică, ce cuprinde sistemul carstic Tătaru : lapiez, doline, Cheile Tătarul Mare (monument al naturii), Peştera Ursului şi Peştera Mică (din Cheile Tătarul Mare), o faună fosilă abundentă şi diversă.

Sectorul cel mai frumos al Cheilor Tătarul Mare – situate la coada lacului Bolboci – se află în aval, pe cca. 300 m, unde Ialomiţa s-a adâncit în prelungirea sud-estică a masei de calcar jurasic[2] a Munţilor Tătaru. Aici,  pe versantul stâng al văii Tătarului, la altitudinea de 1.548 m, se văd deschiderile celor două peşteri – Peştera Ursului şi Peştera Mică – cele mai înalte staţiuni paleolitice de la noi din ţară – urmele de vatră şi prezenţa oaselor aşchiate, în cantităţi destul de mari, sunt mărturii că omul le-a folosit ca adăpost în perioadele de retragere a gheţurilor Wurmiene. În Peştera Mică din cheile Tătarului s-a semnalat prezenţa speciilor: Onychiurus armatus, O. subgranulosus, Stenophylax perimistus, S. Vibex speluncarum. În Peştera Ursului s-au găsit: Encytraeus albidus, Parasitus niveus, Lepidocyrtus serbicus, Tomocerus flavescens, Neelus murinus. Deşi nu au dimensiuni mari şi o micromorfologie variată, cele două peşteri prezintă interes şi datorită fosilelor de Ursus spelaeus, găsite aici. Rezervaţia Cheile Tătarului reţine atenţia prin fauna fosilă existentă aici, în stratele de calcar jurasic. Stratele doggerului[3] superior, apar pe ambii pereţi ai cheilor, la baza calcarelor albe – cenuşii, masive, ale malmului, fiind înzestrate cu o faună fosilă abundentă. Pe versantul drept al Ialomiţei (D. Patrulis), apar atât bathonianul[4], cât şi calovianul[5] inferior. Stratul ce aparţine bathonianului este format din calcare gălbui şi brun – roşcate cu multe fosile. El se iveşte şi în malul stâng al Ialomiţei. În aceste calcare se găsesc fosile de Phylloceratidae şi Litoceratidae, prezente şi în calcarul de la Strunga şi masivul Horoaba.

Turbăria Lăptici – rezervaţie naturală botanică (rezervaţie ştiinţifică, în conformitate cu unele lucrări din literatura de specialitate). Tinovul Lăptici, deşi mic şi izolat geografic de zonele mari de tinoave din România, ocroteşte o serie de elemente floristice nordice rare, unele chiar relicte şi o microfaună caracteristică mlaştinilor oligotrofe, deosebit de interesantă şi variată. În Bucegi, aglomerări de Sphagnum (muşchi de turbă) se întâlnesc în mai multe puncte, dar tinovul Lăptici este singurul unde acesta se găseşte în masă compactă, formând depozite de turbă, de 1 m grosime.

Sphagnumul reţine o mare cantitate de apă, în care se dezvoltă o microfloră bogată şi variată. Dintre briofite se pot aminti genul Sphagnum (muşchi de turbă) cu numeroase specii, precum şi alte specii de briofite şi criptogame vasculare. În perniţele de Sphagnum vegetează o serie de plante superioare care s-au adaptat mediului oligotrof. În acest tinov se întâlnesc şi o serie de plante lemnoase din speciile: molid (Picea abies), pin (Pinus montana), mesteacănul (Betula pubescens, Betula pendula), ienupărul pitic (Juniperus sibirica), salcie (Salix myrtilloides – salcia de turbă, Salix phylicifolium – salcia pitică), afin (Vaccinum myrtillus), merişor de munte (Vaccinum vitis-idaea, V. uliginosum). Molizii şi pinii care au crescut în mlaştină sunt slab dezvoltaţi, având un aspect tipic (piperniciţi, cu ramuri dese şi frunze mici).

Acestă rezervaţie adăposteşte rarităţile floristice: salcia de turbă (Salix myrtiloides) – relict glaciar, de origine nordică, aflată în unica staţiune din ţară, cea mai sudică din Europa şi care numai în Coreea şi Manciuria se găseşte în staţiuni mai sudice decât aici, apoi Salix phylicifolius, Valeriana simplicifolius şi oreofitul balcanic, Swertia punctata.

Microfauna tinovului (mlaştină ologotrofă) este bogată în specii, cele mai multe fiind specii reofile, caracteristice apelor de munte. Majoritatea speciilor sunt sfagnobionte şi sfagnofile. Se găseşte aici o bogată faună de nevertrebate, reprezentată de specii din Ciliata, Turbellaria, Nematoda, Oligochaeta, Tardigrada. Rotiferele se găsesc în număr mare de specii considerate tipic stagnofile, caracteristice pentru apele acide ale mlaştinilor oligotrofe de turbă (tinoave) de tip nordic.

Peştera-Cocora sau Cocora-Valea Horoabei este de asemenea o rezervaţie naturală mixtă.

Rezervaţia naturală Peştera-Cocora cuprinde sistemele carstice Bătrâna–Peştera Ialomiţei: Cheile Urşilor, Cheile Peşterii, Peştera Ialomiţei, Peştera Pustnicul (monumente ale naturii) şi sistemul din Valea Horoabei: lapiez, Cheile  sau Canionul Horoabei, Izbucul din Horoaba, Turnul Seciului (monumente ale naturii). Peştera Ialomiţei, săpată în calcarele jurasic-superioare din culmea sud-estică a muntelui Bătrâna, este o peşteră mare, dispusă pe două etaje, care însumează 804 m de galerii fosile şi active.

VII.1.1. Peştera IalomiţeI

Pe versantul drept al Cheilor Ialomiţei, desfăşurându-se pe o lungime de 480 m, se află unul dintre cele mai atractive capricii ale naturii din ţara noastră – peştera Ialomiţei. Ea este formată prin aducţiunea apelor, care a perforat zidul de 100 m înălţime al coastei muntelui Bătrâna, alcătuit din calcare jurastice. La altitudinea de 1.610 m şi la 10 km depărtare de izvoarele râului, peştera – situată într-o rezervaţie naturală – reprezintă o excavaţie uriaşă fragmentată într-o serie de compartimente, unele largi, altele strâmte, joase sau înalte, drepte sau întortocheate. Numărându-se printre cele mai întinse şi mai pitoreşti din ţară, peştera Ialomiţei a devenit un obiectiv pentru amatorii de drumeţie încă de la primele începuturi ale turismului românesc. Până la peşteră, cărarea urcă domol către o terasă orizontală, situată la 18 m deasupra fundului văii, în faţa căreia se deschide în peretele muntelui, o arcadă naturală (20 m x 16 m), în formă de semielipsă, pe sub care se intră în compartimentul lung de 115 m, denumit grota Mihnea Vodă. O atmosferă închisă, umedă, cu temperatură de cavernă – de la 4 până la 5 grade Celsius – pluteşte între zidurile ei sticloase. Pe partea dreaptă, un pârâiaş subţire pornit din străfundurile întunecoase, susură monoton o singură notă de vibraţie. Ieşind, se varsă undeva în Ialomiţa. De unde, la gură, înălţimea interiorului peşterii măsoară 20 m, coridorul de fugă, lung de 20 m, este înalt de 1,5 m. Prin acest culoar, pătrundem în grota Decebal (30 m lungime, 10-25 m lăţime şi 3-10 m înălţime), care pare o adevărată cupolă de catedrală. Iar de aici, cu veşmintele umezite de picăturile ce cad din tavan, ori de stropii prelinşi de pe pereţi, se ajunge printr-un mic coridor, la stânga, în grota Sfânta Maria (de 20 m lungime, 4-25 m lăţime şi 2-7 m înălţime), denumită astfel după un stalacmit de aici care sugerează într-adevăr cunoscuta imagine plastică a Fecioarei Maria. De la grota Decebal, urcând mereu printr-o galerie de aproximativ 40 m lungime, glasurile trebuie să-şi ridice tonalitatea spre a fi auzite, întrucât în adâncul culoarului pârâiaşul peşterii face o săritură de acrobat de pe o stâncă înaltă, verticală, preschimbându-se deodată într-o cascadă vâjâitoare, înspumată, cu reflexe argintii.

De aici, pentru a pătrunde tot mai departe, trebuie urcate treptele unei scări înalte de lemn, după care se intră într-un alt culoar. O dată traversat şi acesta, se ajunge într-o tavernă ce te conduce chiar deasupra gurii peşterii, deschidere numită La Răspântie, de unde se bifurcă două drumuri. Cel din dreapta, după ce străbate un coridor strâmt şi de-a dreptul primejdios pentru turistul ce nu păşeşte cu prudenţă, fiind plin de bolovănişuri alunecoase, răsplăteşte cu prisosinţă efortul de a-l fi traversat. Pereţii grotei par încrustaţi cu perle. Acum un deceniu, cele trei lacuri subterane au fost drenate, dar grota tot îşi mai păstrează numele La Lacuri. Pornind din deschiderea La Răspântie către stânga, în sus şi tot printre pietroaie îngrămădite unele peste altele, ca după un cutremur, se ajunge în cel mai spaţios compartiment al peşterii – Grota Mare a Urşilor. Înainte de a o cerceta, te impresionează tăria ecoului, care amplifică cel mai mic zgomot. Şi aici, la lumina torţelor sau a lanternelor (absolut necesare, ca de altfel şi bastoanele de sprijin), grota îşi arată dimensiunile impunătoare: 25 m înălţime, 35 m lărgime şi aproximativ 73 m adâncime. De la primii locuitori ai grotei – urşii cavernelor – în interiorul ei, ca de altfel în întreaga peşteră, s-au găsit de către unii cercetători, cu mulţi ani în urmă, oase şi schelete întregi. Nu întâmplător, deci, grota le poartă amintirea în denumire. Dar pe lângă dimensiunile impresionante ale compartimentului, fanstasticele forme de calcar, concreţiunile de pe bolţi şi pereţi, stalactitele ce se lasă în jos ca nişte podoabe încântă privirile turiştilor.

 Foto: Dintele din peşteră

Deosebit de atrăgător se înfăţişează pasajul de aproximativ 2 m înălţime ce duce în Fundul Peşterii. Această trecere îngustă este asemenea unei galerii ornamentate cu sute de coloane cizelate într-o marmură nemaiîntâlnită. Răsărind de jos, cresc până se unesc graţios cu cele ce se lasă din bolta grotei şi laolaltă cu draperiile în falduri, alcătuiesc în interiorul peşterii un decor de neuitat. După Galeria Apelor, arhitecturată în linii pline de armonie, rezultate din calcarul pe care şi din care alunecă perdelele picăturilor şi şuviţele subţiri de apă, ajungem la ultima încăpere accesibilă a peşterii: Altarul, care reprezintă, practic, fundul peşterii. Tot tenacităţii stropilor de apă li se datorează şi forma acestui compartiment asemănător într-adevăr cu altarul unei biserici. De aici, atenţia turiştilor trebuie să fie îndoită, mersul mai precaut şi mai lent, deoarece grotele şi galeriile sunt lunecoase şi în pantă. Deşi peştera se continuă, ultima ei porţiune este accesibilă numai turiştilor încercaţi şi dotaţi cu echipament special. Între anii 1950-1956, cercetători ai Institutului de speologie Emil Racoviţă[6] din Cluj, împreună cu alpinişti din asociaţiile sindicale şi echipele Casei Centrale a Armatei, au continuat explorarea Peşterii Ialomiţa, descoperind trei mari galerii dintre care două cu bogate concreţiuni calcaroase. S-a putut stabili, totodată, că aceste excavaţii se continuă de-a lungul unor diaclaze barate de concreţiuni masive, care împiedică înaintarea.

Din punct de vedere istoric, acest monument al naturii este citat, pentru prima oară, într-un document din anul 1840. Turistic vorbind, obiectivul speologic peştera Ialomiţei a fost explorat în întregime în anul 1897.

 Foto: Galeria Apelor – Altarul

Peştera Ialomiţei a fost şi rămâne un punct turistic atrăgător pentru toţi cei ce fac ascensiuni pe munţi şi după cum se spune, ar fi cea mai frumoasă peşteră din România.

Cea mai mare parte din suprafaţa rezervaţiei Peştera-Cocora este acoperită de molidişuri, caracteristice pe calcare titonice şi bine reprezentate pe muntele Cocora şi la poalele muntelui Bătrâna. Se mai găsesc aici numeroase pâlcuri de larice (Larix decidua) pe stâncile din Cheile Ialomiţei,  jnepenişuri pe Valea Horoabei, muntele Bătrâna, muntele Cocora, pâlcuri sau exemplare izolate de  zambru (Pinus cembra) -relict glaciarîn valea Leşniţei, pe Valea Horoabei, pe muntele  Cocora şi în valea Suchelniţei, pe muntele Bătrâna.

O vegetaţie subalpină deosebit de bogată se află în Cheile Urşilor, valea Horoabei, valea Leşniţei şi în pajiştile din împrejurimi: Festuca apennina, F. saxatilis, Viola biflora, Valeriana montana, Valeriana tripteris, Arabis alpina, Cortusa matthioli, Poa alpina, Poa nemoralis, Ranunculus repens, Carduus personata, Luzula albida, Geranium phaeum, Silene vulgaris, Hieracium bifidum, Hieracium aurantiacum, Saxifraga cuneifolia,  Polygonum bistorta, Rumex arifolius, Delphinum intermedium, Atragene alpina, Lilium martagon, Dentaria bulbifera, Spiraea ulmifolia, Heracleum palmatum, Soldanella montana, Veronica urticifolia, Campanula abietina, Senecio fuchsii, Caltha laeta, Thymus alpestris, Equisetum hiemale, Cystopteris fragilis, C. montana, Cerastium lanatum, etc.

Ca rarităţi floristice întâlnim: păiuşul (Festuca apennina) – în valea Leşniţei şi cheile Urşilor, bulbucii de munte (Trolllius europaeus) – în cheile Peşterii, angelica (Angelica arhangelica) – în valea Horoabei, cheile Peşterii, Cheile Urşilor, Gentiana punctata, Gentiana bulgarica, Nigritella nigra – în cheile Peşterii, Gentiana phlogifolia – în cheiele Peşterii, nopticoasa (Hesperis moniliformis) – endemism relictar pentru Bucegi, stânjenelul de munte (Iris dacica) – endemism pentru Carpaţii sudici, secara de munte (Secale montanum) – element mediteranean-balcanic, care vegetează din abundenţă pe peretele din muntele Bătrâna, la circa 100 m deasupra intrării în peştera Ialomiţei, precum şi pe peretele sudic al Bătrânei, între peştera Ialomiţei şi Turnul Seciului. Alte specii endemiceîntalnite în cuprinsul acestei rezervaţii: Dianthus gelidus, Dianthus tenuifolius, Dianthus spiculifolius, Draba haynaldii, Saxifraga demissa, Trisetum macrotrichum.

Pe valea şi masivul Horoabei există câteva puncte fosilifere unde în orizontul de calcare jurasice a fost identificată o bogată faună fosilă. În sudul cheilor Peşterii, la baza peretelui de calcar al masivului Horoaba, pe versantul drept al Ialomiţei apare un strat de dogger. La partea lui superioară, sunt calcare limonititice ce conţin o faună de cefalopode similară cu cea din pasul Strunga. Calcarele bathonianului din canionul Horoabei, de culoare gălbuie – verzuie este situat pe un orizont de gresii. Peste stratul de calcar al bathonianulyui urmează calcare fine albe sau roz, care conţin o bogată faună de amoniţi şi brahiopode inedite ce aparţin oxfordianului[7], fiind una din rarele faune ale oxforidianului din Carpaţi. Ea cuprinde printre alte specii prezente şi în alte puncte fosilifere, formele de amoniţi: Phylloceras antecedens, Holcophylloceras zignoianum şi reprezentanţi de talie mică ai genului Enospidoceras. În masivul Horoabei sunt prezente şi depozitele Kimeridgianului[8] mediu şi superior cu o faună bogată în cefalopode, lamelibranhiate cu cochilia subţire, echinoide şi crinoide.

Fauna terestră din Peştera Ialomiţei cuprinde specii subtroglofile: Fridericia ratzeli, Parasitus nivenus, Euryparasitus emarginatus, Ceratophysella sigillata, Onychiurus armatus, Folsomia listeri, Lepidocyrtus serbicus, Catops tristis, Duvalius procerus, Nictus crenatus. A fost semnalată, aici, prezenţa unei subspecii endemice de Amphipod, Niphargus carpathicus cavernicolus. În Grota Urşilor – un imens gol subteran al peşterii – s-au descoperit numeroase schelete de Ursus spelaeus.

Poiana Horoaba este o rezervaţie naturală botanică, care ocroteşte o vegetaţie specifică etajului subalpin superior de tipul Festucetum rubrae subalpinum, care cuprinde rarităţi precum Gentiana bulgarica.

Rezervaţia naturală botanică Poiana Crucii ocroteşte de asemenea o vegetaţie specifică etajului subalpin superior de tipul Festucetum rubrae subalpinum, care cuprinde rarităţi precum Gentiana bulgarica şi Gentiana verna.

VII.1.2. PeŞtera Rătei este o rezervaţie naturală mixtă (geologico-geomorfologică, speologică) care cuprinde sistemul carstic Rătei de pe valea Răteiului: Cheile Răteiului (monument ale naturii), chei meandrate, cu un număr de 17 peşteri de mici dimensiuni, care reprezintă foste pierderi fosile ale râului Rătei şi sistemul endocarstic peştera Rătei (monument al naturii). Peştera Rătei, formată din galerii meandrate, dispuse pe trei etaje (unul activ şi două fosile), cu o dezvoltare de cca. 8.000 m şi o denivelare de +67 m,este o peşteră gigantică şi reprezintă cel mai important fenomen endocarstic din Bucegi. Este printre puţinele peşteri din România în care se întâlnesc concomitent concreţiuni de calcit, gips şi aragonit. În diverse puncte ale peşterii se întâlnesc stalactite fistulare, stalactite excentrice, gururi, perle de cavernă, coralite, draperii, stalagmite lumânare, coloane şi domuri. Peştera Rătei este dezvoltată în cea mai mare parte din calcare jurasice superioare. La baza acestora se află un sistem de jaspuri (calovian superior) contact litologic ce poate fi urmărit în peşteră în zona unora dintre galeriile active (Meduza şi Sala Mare). Deasupra calcarelor sunt dispuse conglomeratele de Bucegi superioare (albian) în masa cărora s-a dezvoltat o porţiune importantă din Galeria Nouă. Acest contact poate fi urmărit şi în alte puncte din peşteră (Meduza, Galeria Diaclazelor, Galeria cu Argila, etc). În arealul peşterii Rătei au fost semnalate: o specie nouă de Parastenocaris (Doina Zincenco – 1970), precum şi câteva specii subtroglofile (Stelian Grigore – 1980) Oxychilus glaber (Gastropoda), Microptera nycterobia (Tricohoptera), Scoliopteryx libatrix (Lepidoptera), Rhymosia fasciata (Diptera), Myotis myotis (Chiroptera), precum şi alte specii de faună terestră a peşterii (Paranemastoma sillii, Neanura plena, Thaumanura carolii, Onychiurus armatus, O. carpaticus, Folsomia quadriocellata, Stenophylax permistus, S. vibex speluncarum, Micropterna sequax, Limonia nubeculosa).

 Foto: imagini Peştera Rătei

Plaiul Hoţilor sau Punctul fosilifer Plaiul Hoţilor este o rezervaţie naturală paleontologică. La est de şoseaua ce trece prin Plaiul Hoţilor se poate observa o succesiune caracteristică în formaţiunile de flis cretacic[9] şi anume, trecerea de la Hauterivian[10] la Barremian[11], într-o cută răsturnată, care face ca termenii să se succeadă în ordine inversă. De la vest spre est apar roci argilo-marnoase, cenuşii-gălbui (strate de omarnic barremiene), peste care urmează marne tari, foioase cu resturi de plante încarbonizate, apoi conglomerate tilloide cu blocuri de calcare tithonice şi şisturi argilo-marnoase dure cu vine de calcit, ce aparţin stratelor de Sinaia superioare. Pe cei doi versanţi ai săi apar şi  blocuri masive de calcar ce conţin o bogată faună fosilă de Stramberg.

Plaiul Domnesc este o rezervaţie naturală paleontologică.

Stratele de Sinaia, entitate stratigrafică bine conturată în cadrul zonei interne a flisului din Carpaţii Orientali, a fost separată în trei subdiviziuni ce corespund unor complexe litologice distincte. Dintre acestea, Stratele de Sinaia superioare se caracterizează, printre altele şi prin prezenţa în partea de sus a unor nivele conglomeratice. Este vorba de conglomerate tilloide, cu matrice argilo-marnoasă, slab cimentate şi care cuprind, pe lângă găleţi şi blocuri de volume considerabile. Astfel de blocuri, de 100-500 mc, formează adevarate klippe, ce sunt constituite din şisturi cristaline şi calcare, de diferite tipuri. Se citează astfel calcare eotriasice, calcare medio-triasice, calcare aparţinând părţii inferioare a Neojurasicului, calcare tithonice şi calcare berriasiene. În general toate calcarele sunt fosilifere, un loc deosebit, din acest punct de vedere, ocupându-l însă calcarele tithonice, prin abundenţa faunei pe care o conţin.

Olistolitele din Plaiul Domnesc au fost puse sub ocrotire ca fiind deosebit de bogate şi interesante în ce priveşte conţinutul paleontologic. La Plaiul Domnesc există un masiv mai mare de calcare, precum şi un mare număr de blocuri mai mici, toate cuprinse în orizontul de conglomerate de la partea superioară a Stratelor de Sinaia. Fauna acestor calcare este foarte bogată şi ea cuprinde mai bine de 250 specii. Cele mai numeroase  sunt bivalvele (în jur de 80 specii), între care sunt frecvente speciile de Chlamys, Plagiosroma, Spondylus, Astarte, Gervillea, Avicula, Plicatula, Ostrea, Valettia. Urmează gasteropodele (circa 60 specii), între care se pot cita Nerinea, Neritopsis, Oonia,  precum şi Protocypraea tithonia. Cu totul  remarcabilă este fauna de crustacei, una din cele mai bogate din lume, cuprinzând circa 40 specii şi subspecii(Glaessneropsis, Prosopon, Galathea, Pithonoton etc.), cu numeroase forme noi pentru ştiinţă. Urmează ca frecvenţă cefalopodele (17 forme), în general de talie mică cu specii de Haploceras, Beriasella, Duvalia, Aprychus etc., apoi brahiopodele (15 forme), între care genurile Terebratula, Terebratulina, Zeilleria etc. Lista se completează cu numeroşi corali, spongieri şi hidrozoare, încă neinventariate şi nestudiate. Printre toate aceste forme, numeroase sunt noi pentru ştiinţă, iar altele au o distribuţie paleogeografică interesantă, apărând în Cehoslovacia, Austria, Franţa de sud sau Sicilia. Aşa de exemplu Protocypraea tithonias, primul ghioc apărut in lume, nu este cunoscut decât din Sicilia şi de aici.

În concluzie,monumentele naturii din judeţul Dâmboviţa, aflate în perimetrul rezervaţiilor naturale din Parcul Natural Bucegi, cuprinzând formaţiuni geologice, geomorfologice, speologice, peisagistice, hidrologice sunt următoarele:

– În perimetrul rezervaţieiValea Horoabei–Peştera-Cocora: Cheile Urşilor, Peştera Ialomiţei, Cheile (canionul) Horoabei, Izbucul din Horoaba, Punctele fosilifere de pe Valea Horoabei, Turnul Seciului;

– În perimetrul rezervaţiei naturalecheile Tatarului: Cheile Tătarul Mare;

– În perimetrul rezervaţiilor naturaleZănoaga-Lucacila şi Orzea-Zănoaga: Cheile Zănoagei Mici, Cheile Zănoagei Mari, Cheile Orzei, Clăile din Lespezi;

– În perimetrul rezervaţiei naturalePeştera Rătei: Peştera Rătei, Cheile Răteiului.      

În cuprinsul Parcului Natural Bucegi mai pot fi menţionate şi următoarele monumente ale naturii: Cheile Brăteiului, Colţii Brăteiului, Babele, Sfinxul, Izbucul Coteanu, Avenul din Piciorul Babelor, Platoul cu ciuperci de Gresie, Mecetul Turcesc, Cascada Doamnei, Cascada Obârşia.

  Foto:  Pietrele de la Vf. Omu                           Foto:  Calcarele de la Strunguliţa

VII.1.3. Vegetaţia şi fauna

În Valea Superioară a Ialomiţei, cele două mari zone vegetale importante sunt cea a pădurilor şi cea a pajiştilor. Pădurile ocupă peste 51% din bazinul Ialomiţei superioare şi sunt reprezentate de subzona fagului şi subzona molidişurilor. Prima subzonă se dezvoltă până la 1.400 m altitudine şi în componenţa sa intră arboretele pure de fag, dar mai ales cele în care fagul se amestecă cu bradul şi molidul; cea de-a doua a molidişurilor, urcă până la 1.700-1.800, remarcându-se pădurile compacte din Cocora, Lăptici, Blana, Nucet, Oboarele, Dichiu, Bătrâna, Deleanu, Lucăcilă şi Lespezi. La limita superioară, pădurea devine tot mai rară şi se întrepătrunde cu speciile lemnoase şi ierboase ale zonei pajiştilor (zona alpină). Trecerea spre zona pajiştilor este marcată, în mod deosebit, de tufărişurile de jneapăn (între 1.600-2.100m) bine dezvoltate aici, pe Cocora, Piciorul Babelor, Obârşia, Şugări, Bătrâna, Horoabe. Pajiştile alpine propriu-zise ocupă circa o treime (34%) din bazinul Ialomiţei superioare şi au o prezenţă compactă în zona de obârşie a Ialomiţei (sectorul glaciar) şi la partea superioară a culmilor de pe dreapta : Bătrâna, Strungile, Tătaru, etc.

Ambele zone de vegetaţie contribuie la definirea peisajelor şi a valorii lor estetice. Pădurile, în mod special, îşi amplifică funcţia socială prin turism, asigurând potenţarea valorilor educative, recreative şi terapeutice.

În Valea superioară a Ialomiţei, ca de fapt în tot Masivul Bucegi, fauna de interes cinegetic este variată şi dispune de efective bogate. Zona nordică şi vestică, cea mai înaltă, este domeniul caprei negre; pădurea este însă domeniul cel mai populat, iar speciile cele mai importante, sub raport valoric şi numeric sunt: ursul brun, râsul, cerbul, cocoşul de munte şi ierunca, apoi lupul, vulpea, mistreţul, jderul, căprioara şi pisica sălbatică.

Plante şi animale ocrotite de lege

Dintre speciile de plante ocrotite de lege aflate în zona montană şi limitrofă (Subcarpaţi)  se pot menţiona: Pinus cembra (zambrul), Taxus baccata (tisa), Gentiana lutea (ghintura galbenă), Leontopodium alpinum (floarea de colţ sau siminic), Trollius europeus (bulbucii de munte), Daphne blagayana (iedera alba), Dianthus spiculifolius (garofiţa), Dianthus tenuifolius, Angelica archangelica (angelica), Rhododendron kotschyi (smîrdarul sau bujorul de munte),  Nigritella nigra si Nigritella ruba (sângele voinicului), Larix decidua (zada sau larice), Salix myrtilloides (salcia de turbă), Cypripedium calceolus (papucul doamnei), Secale montanum (secara de munte), Festuca apennina (păiuşul), Hesperis moniliformis (nopticoasa), Iris dacica (stânjenelul de munte), Hepatica transsilvanica, etc.

Foto : Floare de colţ ; Garofiţa – Dianthus spiculifolius ; Rhododendron pe Vânturiş ; Sângele voinicului pe valea Obârşiei.

        În ce priveşte fauna, în urma investigaţiilor efectuate a reieşit faptul că în Masivul Bucegi din cele 3.500 specii animale, de la rotifere până la mamifere, care trăiesc şi sunt cunoscute până în prezent, speciile ocrotite prin lege sunt: Formica rufa (Furnica roşie de pădure); Tetrao urogalus (Cocoşul de munte); Covux corax (Corbul); Aquila chrysaetos (Acvila de munte); Rupicapra rupicapra (Capra neagră); Cervus elaphus(Cerbul); Linx linx (Râsul); Ursus arctos (Ursul brun).

Foto : Ursul brun                                                      Foto : Cerbul carpatin

Parcul Natural Bucegi în cifre:

• 1943 – Masivul Bucegi a fost propus ca zonă naturală protejată;
  • 2000 – Masivului Bucegi i se conferă statutul de Parc Natural;
  • 2004 – se înfiinţează Administraţia Parcului Natural Bucegi cu sediul în comuna Moroeni, judeţul Dâmboviţa (a se vedea Anexa 2);
  • 2006 – Parcul Natural Bucegi a fost propus pentru a fi inclus în reţeaua Natura 2000 ca sit de importanţă comunitară;
  • Suprafaţa totală – 32.663 ha, din care 21.284 reprezintă pădure;
  • Altitudine – 600 m – 2.505 m (Vf. Omu);
  • Flora – 3.500 specii; Faună – 3.000 specii;
  • Monumente ale naturii – 39, din care cele mai renumite, respectiv Sfinxul, Babele, Cheile Tătarului, Cheile Urşilor, se regăsesc în judeţul Dâmboviţa, pe teritoriul comunei Moroeni;
  • Rezervaţii naturale – 14 rezervaţii, din care 10 se află în judeţul Dâmboviţa, pe teritoriul comunei Moroeni;
  • Suprafaţa rezervaţiilor – 8.216,5 ha;
  • Zona de conservare specială – 11.008 ha;
  • Peşteri – 34, din care pe teritoriul comunei Moroeni, cele mai cunoscute sunt Peştera Ialomiţei, Peştera Urşilor şi Peştera Rătei.

Zone expuse riscurilor naturale în Munţii Bucegi:

• Risc de incendiu: zona Peştera-Padina, Valea Ialomiţei;
• Risc de avalanşe: Cheile Tătarului, Cheile Orzei, Scropoasa;
• Riscuri la construcţiile hidrotehnice: Uzinele Scropoasa, Dobreşti, Gâlma;
• Risc de fisuri şi inundaţii la barajele Bolboci, Scropoasa, Dobreşti, Gâlma.

---